Repere Istorice
Saschizul s-a dezvoltat pe structura unei aşezări neolitice, definindu-şi o formă trainică de habitat în epoca bronzului. Prima atestare scrisă apare în anii 1308-1310. În 1267 este atestată documentar localitatea Cloasterf (poss. Praaed.Nicolai) şi în 1341 – Mihai Viteazu (Zoltan).
La sfârşitul sec. XV, în anul 1496 s-a ridicat Biserica evanghelică fortificată. Turnul bisericii seamănă vizibil cu Turnul cu ceas din Cetatea Sighişoarei. În cimitirul bisericii, pe unele pietre funerare sunt inscripţionări vechi de sute de ani ( 1572, 1677 etc.). De menţionat este Biserica-cetate evanghelică din Cloasterf (1521 – 1524), care în ciuda vechimii ei, este încă în stare bună.
La aproximativ 1 km distanţă de sat, sus pe culmea dealului, la peste 500 m înălţime, se înalţă atinsă de trecerea veacurilor Cetatea săsească. Construirea ei a început în secolul XIV. Zidurile înalte de 7 – 9 m şi cele 6 turnuri aveau menirea să apere populaţia Saschizului şi a satelor din jur în timp de război.
Comuna mureşeană Saschiz se detaşează prin trăsături aparte. În zona în care mitul lui Dracula este exploatat la maxim, Saschizul oferă prin frumuseţea monumentelor sale de arhitectură o alternativă extraordinară şi unică pentru turişti. Acest statut a fost recunoscut şi prin includerea comunei pe lista de fortificaţii săseşti din patrimoniul UNESCO, din anul 1999.
Saschiz apare menţionat documentar pentru prima oară în perioada 1305-1310. În anul 1419 figura ca oraş cu mai multe bresle, dintre care cele mai vestite erau cele ale cizmarilor, tâmplarilor, olarilor şi zugravilor. Tot la acea vreme existau deja şcoli, spital, baia comunală şi judecătorie.
La 12 mai 1678, oraşul Saschiz a intrat sub administraţia Sighişoarei printr-o hotărâre a Dietei Transilvaniei.
Saschiz-ul este situat în partea de S-E Podişului Tîrnavelor, la poalele unor dealuri împădurite, la 20 km de municipiul Sighişoara pe drumul european E60 şi la 100 de km de Braşov
În prezent comuna este alcătuită din 3 sate (Saschiz, Mihai Viteazu şi Cloasterf) şi are o populaţie de 2.048 de locuitori .
În zonă au mai rămas doar cca. 70 de saşi, în marea lor majoritate persoane în vârstă.
Depopularea acestei localităţi a început după cel de-al doilea război mondial prin deportarea în Rusia, imediat după război, a unei părti însemnate a populaţăiei de origine germană, pe de o parte, şi prin emigrarea în Germania în anii ’80 pe de altă parte.
Principala ocupaţie a localnicilor o reprezintă cultivarea celor aproximativ 9000 de ha de teren agricol şi creşterea animalelor.
Conştienţi de frumuseţile obiectivelor din zonă, întreprinzătorii locali au început treptat să dezvolte şi serviciile de turism.
În mod tradiţional se consideră că localitatea a fost întemeiată de secui, o populaţie războinică aşezată de Regatul maghiar la graniţele sale temporare, pe măsura extinderii spre linia Carpaţilor în cursul secolului al XI-lea. O astfel de evoluţie nu a fost însă confirmată prin descoperiri arheologice realizate în vatra actuală a satului, ea rămânând în stadiul actual al cercetărilor o ipoteză de lucru. În contextul general al colonizării sudului Transilvaniei de către regalitatea maghiară, o comunitate de hospites a fost aşezată la Saschiz în ultima parte a secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea. O parte dintre secui au fost deplasaţi spre nord-est, întemeind scaunul Kezdi, alţii par să fi rămas pe loc. Istoricii iau în calcul o posibilă convieţuire a celor două populaţii pe parcursul câtorva decenii, până după mijlocul secolului al XlII-lea, când ultimul grup de secui a plecat spre scaunul Arieş. Amprenta acestei locuiri mixte nu se regăseşte însă în structura localităţii, care păstrează un caracter specific săsesc. În stadiul actual al cercetărilor, pentru a ţine cont de ipotezele de lucru formulate atât de istorici, cât şi de arheologi, este de luat în considerare posibilitatea existenţei a două nuclee de locuire, cel secuiesc fiind absorbit în timp.
Coloniştii au construit o primă biserică parohială în stil romanic, foarte probabil o bazilică, din care se mai păstrează elemente de pietrărie profilată şi ruinele unui osuar de formă circulară, despre care nu ştim dacă a fost o clădire de sine stătătoare sau o criptă subterană. Aceste construcţii au fost probabil edificate în jurul anului 1200 şi au parcurs o etapă de renovare în stil gotic în jurul anului 1400.
În decursul secolelor XIV-XV, Saschizul a fost considerat una dintre cele mai importante localităţi ale Transilvaniei. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în documente în anul 1309 ca şi centru de capitlu, iar în 1407 aici se afla sediul scaunului Sighişoarei, transferat ulterior, spre mijlocul secolului, la Sighişoara. Într-un document din 1419 sunt enumerate privilegii importante pentru „civitate Zaazkyzd”, întărite de regele Sigismund de Luxemburg, iar în 1470 este confirmat statutul de târg. De-a lungul secolelor, localitatea şi-a menţinut importanţa economică, fiind deseori la concurenţă cu Sighişoara. A avut o şcoală încă din secolul al XV-lea, un spital din secolul al XVI-lea, meşteşugurile erau coordonate de bresle despre activitatea cărora avem deseori detalii, iar pe lângă biserica parohială au fost construite mai multe capele.
În organizarea comunităţii au apărut transformări importante în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, odată cu deschiderea şantierului bisericii actuale. Este o construcţie impunătoare, realizată în stil gotic târziu, concepută din start nu numai pentru serviciul religios, dar şi ca o fortificaţie care poate oferi locuitorilor un adăpost rapid în caz de pericol. În tipologia bisericilor fortificate din Transilvania, biserica din Saschiz este considerată cap de serie pentru edificiile care pot face faţă independent unui atac, cunoscute sub denumirea de biserici-reduit.
Aproximativ în aceeaşi perioadă a fost construită o cetate de refugiu în afara localităţii, în partea de nord-vest a acesteia. Literatura de specialitate indică deseori ca termen post quem pentru iniţierea şantierului anul 1347 , dar abia din 1470 deţinem o informaţie concretă, conform căreia ansamblul se afla, la acea dată, în construcţie. În mod tradiţional se consideră că, pentru realizarea cetăţii, s-au asociat şapte sate, dimensiunile ei depăşind posibilităţile materiale ale unei singure comunităţi.
Cetatea din Saschiz este deseori menţionată în lucrările de istorie şi istoria artei referitoare la Transilvania, dar nici unul dintre autori nu s-a ocupat în mod deosebit de descrierea şi cercetarea ruinelor. Virgil Vătăşianu atribuie cetatea sfârşitului secolului XIV sau primei jumătăţi a veacului următor, considerând însă că forma actuală este „opera prefacerilor” ulterioare, opinie preluată mai apoi şi de alţi autori.